Zvon pe blog: Robert Turcescu, in carti pentru sefia TVR

imprimanta laser color a3+ Lexmark C9122000 RON

Avand in vedere ca in februarie, consiliul de administratie al TVR ar urma sa discute raportul de activitate si, daca nu este aprobat, conducerea televiziunii publice va fi "pusa pe liber", au inceput deja sa apara zvonuri legate de posibilii candidati la postul de presedinte director general al postului national de televiziune.

S-a scris deja despre Rodica Culcer, care ar putea ajunge la conducerea societatii de televiziune, dupa conflictul ei indelungat cu actuala conducere a TVR. Deocamdata Rodica Culcer nu a confirmat ca ar tenta-o postul de director general.

Nume noi apar in blogosfera. Potrivit blogului lui Catalin Tolontan, Robert Turcescu ar fi un posibil candidat. "Nimeni nu mi-a propus functia, nici formal, nici informal", e tot ce a comentat jurnalistul.

Pentru aceeasi pozitie este vizat si Valeriu Turcan, purtatorul de cuvant al Palatului Cotroceni, dar el are dezavantajul ca a lucrat predominant in radio si ca numirea sa ar fi interpretata drept o aplicare a teoriei "Basescu ia tot", dupa cum scrie jurnalistul.

Presedintele Traian Basescu a declarat, recent, la B1 TV, ca nu va mai merge la postul public de televiziune, atat timp cat Alexandru Sassu va fi presedinte-director general, scrie Adevarul. "O sa incerc cu o alta televiziune sa stabilesc ca presedintele sa mearga o data pe luna sa explice romanilor unde e tara, ce se intampla, dar cat timp domnul Sassu este presedintele Televiziunii Romane, eu nu mai merg acolo", a spus Traian Basescu.

M.M.

http://www.ziare.com/actual/media/12-27-2009/zvon-pe-blog-robert-turcescu-in-carti-pentru-sefia-tvr-983357

2010 - UN AN GREU LA ORIZONT!

Anul 2010 e un an ce aduce noi accente planetare, fata de anul trecut, pentru ca doua planete importante se muta atentia dintr-o zodie in alta. Este vorba de Jupiter care se reintalneste cu Pestii dupa 12 ani de tur zodiacal (ultima oara cand Jupiter a vizitat Pestii a fost in 1998) si a doua e Uranus, care oscileaza undeva intre Pesti si Berbec, ramanand totusi fidel zodiei pe care o parcurge din martie 2003: Pestii, cu care mai are putin de lucru...

HOROSCOPUL 2010 PENTRU FIECARE ZODIE AICI

Taci, ca sa asculti ce gandeste celalalt! (Jupiter in Pesti, Saturn in Balanta)

Chiar din primele zile anului – mai precis pe 19 ianuarie – Jupiter paraseste zodia pe care a influentat-o in ultima perioada (Varsatorul) si incepe sa se familiarizeze cu energiile zodiei Pestilor, zodie pe care o va colinda un pic nesigur pe el pana pe 22 ianuarie 2011. Jupiter in Pesti ne deschide mai mult spre latura spirituala a vietii, ba chiar pe unii dintre noi ne va obliga sa ne amintim de cele sfinte de care poate, furati de lupta pentru lucrurile concrete ale vietii, le-am lasat in asteptare. Sub auspiciile Pestilor, nu vom mai avea aceeasi energie

sau indrazneala ca in 2009, adeseori ne vom lasa coplesiti de emotii, de temeri, de ganduri negre, iar problemele de sanatate

ne vor obliga sa avem mai mult grija de noi. Nu vom mai dori aceeasi atentie ca inainte, vor aprecia mai mult linistea, izolarea, meditatia, de parca am dori sa ne regasim pe sine, proces de auto-evaluare pe care nu l-am mai facut demult pe noi insine. Cu Jupiter in Pesti, evident Pestii vor fi primii influentati de acest tranzit, dar sunt favorizate si celelalte zodii de apa: Rac si Scorpion.

In toamna lui 2009, Saturn si-a luat ramas bun de la Fecioara pe care a sustinut-o in ultimii ani si a inceput sa-si verse accentele sobre si mature asupra zodiei Balantei. De acum, timp de 3 ani, Balanta este personajul preferat al lui Saturn, planeta care va cladi lent, dar sigur

, un alt fundament pentru personalitatea Balantei. Aliat al Balantei si al zodiilor de aer – Gemeni, Varsator - dar dusman de temut al Berbecului, Capricornului si Racului (noroc de Jupiter in Pesti ca il sustine pe acesta din urma!). Saturn ne aminteste lectia rabdarii in cuplu, in parteneriate, in relatia noastra cu ceilalti, ne obliga sa ascultam opinii diferite, sa invatam sa ne armonizam cu altii, cu cei care gandesc sau actioneaza diferit de noi.

Uranus, ca un du-te-vino intre vechi si nou. (Uranus in Pesti si Berbec)

Uranus parca nu se decide ce vrea anul acesta, pentru ca se afla undeva la granita dintre doua zodii: intre Pesti si Berbec, deci senzatia de incertitudine ne va insoti pe toti pe parcursul anului. Ba incearca sa incheie un capitol parcurgand ultimele grade din Pesti – o zodie de final de zodiac – ba tinde sa inceapa ceva nou, cochetand cu prima zodie a zodiacului, Berbecul, desi parca ar mai astepta un pic, pana ce se va instala, pentru 7 ani, in Berbec.

In 2010, Uranus tatoneaza un pic zodia urmatoare – a Berbecului - doar intre 28.02.-14.08.2010, dupa care, prin mers retrograd se intoarce in Pesti, pe care o va parasi definitiv in 12 martie 2011. Din cauza acestei instabilitati a lui Uranus, vom avea o senzatie ciudata de du-te-vino, penduland intre vechi si nou, intre a termina si a incepe, de aceea ar fi bine ca acum doar sa ne informam si sa ne pregatim sufleteste pentru ceea ce urmeaza si am vrea sa schimbam, lasand gesturile concrete de schimbare pentru 2011. Acum e bine sa vedem ce a ramas nerezolvat din tot ce am construit in viata

noastra de pana acum si sa ne invatam lectiile de rigoare.

Pluto, profesorul sever al destinului. (Neptun in Varsator, Pluto in Capricorn)

Neptun si Pluto nu sunt actori principali anul acesta. Pluto a fost anul trecut, cand a intrat in Capricorn iar Neptun va intra in lumina

reflectoarelor abia la anul, cand se va instala pentru multi ani in Pesti. Nu inseamna ca nu au si ele un cuvant de spus in 2010. Prin aspectele rare pe care le formeaza acum – conjunctia Jupiter-Neptun, si o serie intreaga de cuadraturi de la Pluto – vor avea efecte nu tocmai placute asupra noastra.

E un an cu aspecte planetare rare si grele - cum ar fi opozitia Saturn-Uranus sau conjunctia Jupiter-Uranus – care au pentru noi si stari conflictuale aprinse intre vechi si nou, intre ce trebuie si ce am dori sa facem, dar ne confera si curajul de a merge pe cai care nici nu stim foarte clar unde duc. Ne vom zbate aproape zadarnic in aceasta lupta de „trebuie sa” si „vreau sa”, pentru ca finalul lui 2010 ne va pune in fata implacabilului care ne arata ce ne este dat sa facem! Conjunctia lui Pluto cu Nodul Nord de pe ultima suta de metri a anului 2010 ne va da o lectie severa, ca un profesor exigent, prin care, practic... ne mai vine mintea la cap!

Fii rabdator si serios! (Nodul nord in Capricorn)

Indemnul anului: ai rabdare, actioneaza lent si rational, nu te lasa furat de vise si iluzii, fii pragmatic, serios, cu picioarele pe pamant, asuma-ti responsabilitati, comportate-ca un om matur, cu capul pe umeri si picioarele pe pamant, nu te aventura, construieste lent si cu cap. Afirma-te, arata ce poti, concentreaza-te asupra rolului tau in lume, fii cel mai bun, castiga definitiv, prin valoarea ta, respectul si admiratia lumii, iesi in fata, tinteste sus, atinge-ti marile scopuri. Succes!

HOROSCOPUL 2010 PENTRU FIECARE ZODIE AICI

www.horoscop-anual.acvaria.com

http://www.acvaria.com/2010.php?p=horoscopul_anului

Maria Ploae - "Daca ar intelege toata lumea ce forta are rugaciunea!"

Dialoguri in pridvor

Un capat de Bucuresti, la marginea parcului Herastrau. O straduta de case cu garduri inalte, peste care se vad bratele desfrunzite ale unor pomi si cativa carcei de vie arsi de bruma toamnei. Loc de oameni cu nostalgia vietii la tara. Aici sta familia Maria Ploae si Nicolae Margineanu. O actrita si un regizor carora cinematografia romaneasca le datoreaza multe momente bune. Casa le seamana: de bun gust si ridicata cu un soi de smerenie - adica nici uriasa, nici meschina. Sun la poarta si imi deschide Maria Ploae. Imbracata in negru si cu acelasi zambet fermecator, care ii adanceste gropita din obrazul drept. Ma invita in salon, o camera lumin

ata de ferestre lungi care dau spre gradina, cu un perete acoperit de tablouri si un altul de icoane pe sticla, vechi. Colectia de icoane a apartinut psihologului Nicolae Margineanu, tatal regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puscariile comuniste. O pisica alba cu coada neagra doarme incovrigata pe un fotoliu. Din doua vaze de sticla albastra rasucita spre cer isi itesc capetele vesele mai multe crizanteme.

"Duminicile lui Dumnezeu"

- Putina lume stie ca v-ati nascut intr-un sat de pe Valea Berheciului, in judetul Bacau. La 12 ani ati fost infiata de sora tatalui dvs. si ati venit in Bucuresti. Faptul ca sunteti credincioasa se datoreaza si copilariei din Moldova?

- Categoric, pentru ca mama mea este foarte credincioasa si ne-a invatat si pe noi asa. Ea nu se culca niciodata fara sa se roage, oricat ar fi fost de obosita. O vedeam si ne asezam si noi in genunchi, la icoana. Parintii ne-au fost modele, i-am considerat perfecti. Daca ei se inchinau, ne inchinam si noi. Parintii mei au avut cinci copii si pe toti ne-au crescut in dragoste de Dumnezeu. Au avut o viata foarte amarata sub comunisti, cotele agricole erau foarte mari si munceau mai mult pentru stat. De aceea m-au si dat matusii din Bucuresti. Venirea in Capitala a fost sansa vietii mele, pentru ca mi-am putut urma vocatia, dar privesc cu foarte mult drag si recunostinta spre primii ani ai copilariei, tocmai pentru ca am crescut in credinta. Sunt profund marcata de amintirile de atunci. Nu s-au stins niciodata... Tin minte, de pilda, cum ne pregateam pentru zilele de duminica. Sambata seara, mama ne spala pe toti si avea grija ca hainele noastre bune sa fie curate si calcate. Era o intalnire mare, ne duceam sa-L intalnim pe Iisus Hristos. Eu aveam o singura rochita de iesit in lume si eram fericita de cate ori o imbracam. Mama culegea cele mai frumoase flori din gradina si le ducea la biserica.

Cat eram foarte mici, mama ne purta in brate pe la icoane, ne inchina si ne punea sa le sarutam, apoi ne ducea la altar si ne indemna sa dam o lumanare si un pomelnic parintelui Toma Popescu, care era paroh la Dealul Perjului. Parintele ne binecuvanta si noi ii sarutam mana. Parintele Toma a fost nasul de cununie al parintilor mei si ne-a si botezat pe noi, toti copiii, deci ne era mai mult decat preot, un parinte spiritual. Cand ne intorceam de la biserica, mancam, si apoi parintii se odihneau sau stateau de vorba cu vecinii, iar noi, copiii, ne jucam. Era, intr-adevar, o zi de tihna si de cinstire a lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu era tot timpul in viata noastra. Nu poti trai fara rugaciune si fara ocrotirea lui Dumnezeu. Imi amintesc ca eu mergeam cu oile, si de multe ori ma prindeau ploi mari, cu fulgere si trasnete. Niciodata nu am fost lovita, pentru ca ma rugam lui Dumnezeu. Odata a cazut un fulger la doi pasi de mine, dar n-am patit nimic. Parintii mei nu se asezau la masa fara sa rosteasca un "Tatal nostru" si sa-si faca semnul crucii. Cand incepeau orice treaba, intai se inchinau. Cand mama facea o mancare, o binecuvanta. Tot anul era impartit dupa calendarul bisericesc: cand e voie sa muncesti si cand e zi de biserica, de rugaciune si odihna.

Poteca pierduta

- V-ati mutat in Bucuresti, intr-un oras mare, cu un alt ritm al vietii, cu alte obiceiuri si alte norme. Era in plin comunism, cand religia era considerata o dovada de obscurantism, iar manifestarea ei publica, o lezare a politicii de stat. Cum v-ati pastrat credinta?

- Am pastrat-o in suflet, dar nu si in practica. Ani multi n-am prea mers la biserica si ma inchinam rar, pentru ca ma gandeam putin la Hristos si mai mult la ale vietii. Sincer, mi-e rusine de perioada asta, desi a fost si foarte frumoasa si importanta, cand au venit copiii, cand am facut cele mai multe filme. Fara sa te rogi, sa mergi la biserica, sa te marturisesti, sa iei sfanta impartasanie, nu poti sa te numesti crestin. Totusi, a ramas in mine o flacara, care a crescut, imediat ce m-a tras cineva de maneca.

Printre icoane si picturi

Acela a fost actorul, pe atunci, Dragos Paslaru, azi monahul Valerian de la Schitul Patrunsa din muntii Buila. Era dupa 1989, si el ne-a chemat sa mergem la o slujba la biserica Sf. Vasile, vizavi de Casa Enescu. L-am cunoscut acolo pe parintele Paul Maracine, parohul bisericii si duhovnicul lui Dragos Paslaru. Fata de acest parinte am simtit o atractie extraordinara, as spune magica. In ziua aceea, am ramas mai in spatele bisericii si am fost atat de impresionata si am inteles atat de bine cat suntem de pacatosi, ca am plans continuu. Iar bunatatea pe care o respira parintele Paul Maracine mi-a fost ca un bandaj sufletesc. Am revenit la acea biserica si, dupa un timp, l-am rugat pe parintele Paul sa ma spovedeasca. Nu credeam ca am pacate, si de aceea poate ca am avut curaj sa-i cer sa ma marturisesc sfintiei sale. Nepracticarea credintei te impiedica sa constientizezi pacatele pe care le savarsesti. Cand am realizat cat de grave sunt pacatele si cat de inconstienti suntem ca nu le stim, m-am cutremurat. De cand ne-a devenit parintele Paul duhovnic, si mie, si sotului meu, nu ne-am mai dezlipit de biserica. Cand a trecut la Domnul parintele Paul Maracine, am suferit mult si ne-am gasit greu o alta biserica si un alt duhovnic. Acum mergem la biserica Sfantul Stelian, unde mi-am botezat copiii si pe care am redescoperit-o, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vamile raului

- Nu va e greu sa traiti atat de profund credinta, in lumea teatrului si a filmului, mai dedicata jocului - in cel mai larg inteles al cuvantului - decat unei vieti al carei rost este mantuirea sufletului?

- Sa stiti ca actorii sunt in marea lor majoritate credinciosi. Ei sunt in general discreti, dar cred in Dumnezeu, si cei mai multi nu intra pe scena fara sa se inchine. Pentru ca stiu ca talentul le vine de la Dumnezeu si ca au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. In timpul comunismului, un coleg m-a sfatuit sa-mi fac semnul crucii cu limba in cerul gurii, daca ma tem sau ma jenez de ceilalti, dar sa nu intru niciodata pe scena fara sa ma inchin. Eu stiu multi actori care se roaga. Rugaciunea iti mai alunga emotiile, caci stii ca esti vegheat de Sus.

- Totusi, cum impacati meseria cu credinta, avand in vedere ca nu jucati doar personaje pozitive?

- In ultimul timp, nu prea am mai jucat, tocmai pentru ca am primit doar roluri rele, de personaje urate. N-am o problema cu personajele negative, daca actul artistic are ca finalitate trezirea constiintei. Am avut rolul unei prostituate in filmul "Faimosul paparazzo" (1999), unde am jucat alaturi de Marcel Iures, dar nu m-a deranjat, pentru ca mesajul filmului era pozitiv. In ultima vreme, insa, am primit oferte de personaje de-a dreptul sataniste, care si-au facut o religie din a fura, a ucide... Amestecul asta de rau, de urat, de diavolesc cu rugaciunea imi face rau. Am primit o piesa de la un regizor care m-a ingrozit: trei surori o tineau de la un capat la altul numai in injuraturi si atacuri la Sfanta Scriptura. Sa repet zi de zi si sa joc seara de seara acel personaj.... Nu ma joaca si el pe mine? Nu devin si eu ca el? Mai ales ca eu caut sa ma identific cu personajul, ca sa fiu credibila. Cum sa ma mai duc sa ma rog dupa aceea? Or, acum, cel mai important lucru pentru mine este sa ma rog, ca sa ma duc cat mai curata la Dumnezeu, sa primesc mantuirea. Si Niculae, sotul meu, mi-a zis: "Ai grija, e si asta o incercare". Imi doresc foarte mult sa joc, dar nu roluri din astea. Am spus nu. Si cand tot spui nu, nu, nu, risti sa nu mai ai oferte... Dar mai bine asa, decat sa-mi primejduiesc mantuirea.

- De unde credeti ca vine apetenta aceasta pentru sordid, pentru malefic si pentru grotesc, in teatrul si cinematografia noastra de dupa decembrie 1989?

- Dupa revolutie, a existat un soi de radicalism moral, am simtit nevoia sa aratam si ce e rau si urat in noi, ca prea fuseseram obligati pana atunci sa zugravim totul in roz. Dar experienta asta ar trebui sa fie deja consumata. Se intarzie prea mult in ea. Ar fi momentul sa se faca, de pilda, teatru spiritual, si nu prea se face. Este o degradare a omenirii, in general, careia noi nu avem cum sa-i scapam, si nici arta noastra. E o alunecare spre rau.

- In credinta noastra crestina se pune un mare accent pe smerenie. Poate fi un actor smerit?

- M-am gandit si eu ca meseria asta te expune slavei desarte. E normal sa vrei sa ai succes, dar e periculos sa ti se urce la cap. Totusi, noi aducem multa bucurie oamenilor, care vin la teatru si pleaca foarte fericiti, mai ales daca spectacolul este unul pozitiv, care te lumineaza. Daca iti alegi si nu joci orice, faci teatru de buna calitate, spre zidirea omului.

In marea trecere

- Care e lucrul cel mai important pe care l-ati invatat prin credinta?

- Ca nu trebuie sa amani pregatirea ta pentru mantuire. E foarte important cum astepti momentul mortii. Daca te-ai spovedit, impartasit si esti intarit de rugaciune, vei astepta marea trecere, desprinderea din trup, cu zambetul pe buze. Moartea nu tine numai de batranete. Ea poate veni oricand. Imi doresc tare mult sa pot astepta momentul asta impacata, pregatita si fara teama.

- Ce simtiti cand va rugati?

- Uneori, cand ma adancesc mai mult in rugaciune, cand reusesc sa ma rog mai profund - mai ales in post - simt o mare pace, si ca n-as mai vrea sa ma ridic din genunchi si sa incetez rugaciunea. E o stare de bine, de parca ma desprind de pamant, de grija lumeasca, nu mult, poate un centimetru, doi, dar e minunat. Si reiau rugaciunile sau ma afund in Rugaciunea Inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatoasa". Si o spun mult, mult.

- A fost ceva in viata dvs. care v-a ajutat sa va desavarsiti credinta?

- Da, pregatirea pentru rolul Nicoletei Valry Grossu (scriitoare si jurnalista romanca, anticomunista si crestina) din filmul "Binecuvantata fii, inchisoare!" (2002), regizat de sotul meu, Nicolae Margineanu. Daca in general sunt nerabdatoare sa inceapa filmarile, in acest caz rasuflam usurata de cate ori se amanau, din diferite motive. Si s-au tot amanat. Aveam de jucat ceva ce nu cunosteam. Nicoleta Grossu ajunge in inchisoare si se trezeste deodata distrusa, singura, speriata, innebunita. Luata din viata ei senina si dusa in iad. Acolo are o experienta mistica, de o profunzime extraordinara. Il cunoaste pe Dumnezeu si reuseste sa traiasca dupa poruncile Sale. O face cu o sinceritate si o daruire coplesitoare, invatandu-le si pe celelalte detinute. Or, aceasta traire in Dumnezeu eu nu o cunosteam, sau in orice caz, nu o cunosteam la intensitatea aceea. Si asta ma speria, pentru ca nu stiam ce am de jucat. M-a ajutat mult cartea ei - "Bnie sois-tu, prison!" ("Binecuvantata fii, inchisoare!") - pentru ca descrie acolo foarte bine cum L-a descoperit pe Iisus: "L-am cunoscut, si din acel moment nu m-a mai parasit" - spune Nicoleta. Asa incat, dupa patru ani de detentie, sustine ca niciodata nu a fost mai fericita ca in inchisoare, pentru ca niciodata nu L-a simtit mai aproape pe Dumnezeu. Aici era cheia pentru mine: cum sa joc eu aceasta stare? M-am pregatit, rugandu-ma mult si citind carti de memorialistica ale celor care au suferit in temnitele comuniste. Tare, tare m-am imbogatit din cartile acestea. Si le recomand tuturor romanilor. De exemplu: "Strigat-am catre tine, Doamne!", de Aspazia Otel Petrescu, o marturie absolut tulburatoare, "Inchisoarea noastra cea de toate zilele", a lui Ion Ioanid, "Jurnalul fericirii", de N. Steinhardt, sau "Amfiteatre si inchisori", de Nicolae Margineanu, socrul meu.

- Socrul dvs. nu v-a impartasit si direct din experienta sa?

- Ba da, dar numai lucrurile bune. Dincolo de suferinta, inchisoarea a fost si o mare fericire: trairea credintei. Si el prefera sa ne-o impartaseasca pe aceasta. Multi din cei care au trecut prin inchisorile comuniste spun ca daca ar fi sa ia viata de la capat, nu ar renunta la perioada de detentie. Pentru ca acolo s-au dezvoltat in spiritul lui Hristos, caruia i-au facut loc in sufletul lor.

- Cum ati reusit pana la urma sa jucati rolul Nicoletei?

- S-au tot amanat filmarile, pana cand si eu am reusit sa ma pregatesc mai serios. Cand am mers la Jilava sa filmam, am inceput printr-o slujba de sfintire a celulelor. Eu am facut coliva si am impartit-o colegilor. Eram in zidurile intre care s-a suferit enorm, scrijelite cu numele celor care au murit acolo. In Fortul 13 era sinistru: umed, rece si urat mirositor, cu paturile din vremea stalinista, acoperite de saltele pe care au bolit si si-au dat duhul nenumarati crestini. Eram inca indoita si cautam un semn ca fac bine ce fac. Si am primit semnul, care mi-a dat curaj si certitudinea ca fac bine. In a doua zi de filmare, am vazut pe jos, legata de piciorul unui pat, o cruciulita impletita din sfoara - atat de frumoasa si de bine lucrata, ca si cum ar fi fost facuta de un calugar. Purta patina timpului. Probabil ca a fost a unui detinut care fie a fost mutat de acolo si n-a apucat sa-si ia cruciulita, fie a murit. Le era interzis sa aiba asupra lor cruci si carti de rugaciuni. Toate actritele am jucat ca si cum am trai, nu se vede jocul. A fost o atmosfera de mare evlavie.

Intalnirea cu parintele Arsenie

In filmul "Stefan Luchian" (regia Nicolae Margineanu)

- Dincolo de scena si de platoul de filmare, in viata dvs. de toate zilele, v-ati confruntat cu vreo suferinta care sa va fi indepartat de Dumnezeu?

- Am avut o viata foarte frumoasa si foarte linistita, asa cum mi-am dorit-o. De 34 de ani, eu si Nicolae ne ducem casnicia cu sfintenie, avem trei copii pe care ii iubim si care ne iubesc... Am avut si momente de deznadeje, mai ales cand s-a imbolnavit sotul meu si ma simteam sleita de puteri, ingrijorata, speriata. Dar le-am depasit cu bine, prin rugaciune. Daca ar intelege toata lumea ce forta are rugaciunea... Daca am sti, in incercarile grele ce ne sunt date, sa ne adresam lui Dumnezeu si sa ne rugam cu toata fiinta, ne-am ridica dupa aceea mai puternici. Conteaza nu cat de lunga e rugaciunea, ci cat de prezent esti in ea si cat de puternica se face legatura cu Dumnezeu. Ca asta e rugaciunea, comunicare cu Dumnezeu. Dupa aceea, te ridici de unde erai un om prabusit, si devii un om cu nadejde. Am avut amandoi probleme de sanatate si, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut cu bine. Important este sa nu te lasi coplesit de disperare. Asaza-te in genunchi si roaga-te, iar Dumnezeu te va ajuta.

- V-ati indoit vreodata de Dumnezeu?

- Nu. Dar am avut intrebari, ezitari. Este firesc, pentru ca noi ne credem destepti si ca-L putem cuprinde pe Dumnezeu. Credinta este sa crezi fara sa vezi, sa stii ca exista o lume nevazuta la care nu ai acces, decat daca ti se arata. Sa avem incredere in cei care vad, cum sunt Sfintii nostri si parintii imbunatatiti duhovniceste.

- Exista vreun sfant la care va rugati mai cu drag si mai des?

Alaturi de sotul ei, regizorul Nicolae Margineanu (1980)

- Am veneratie pentru toti, nu mi-am ales un sfant in mod special. Dar cand ma rog, o fac mai ales catre Maica Domnului, pentru ca o simt mai aproape, are si cea mai mare trecere la Dumnezeu si ii port si numele. Simt imediat efectul rugaciunilor catre ea. In ultima vreme, si eu, si sotul meu ne-am indragostit de parintele Arsenie Boca. N-am stiut despre el in timpul comunismului si ne-am rusinat ca am fost contemporani cu un sfant si nu l-am cunoscut. Ardelenii il considera sfantul lor si pe buna dreptate. Asta vara, am trecut pe la mormantul sau de la manastirea Prislop si am fost atat de impresionata...

- Ati simtit ceva special la mormantul sau?

- Nu o minune sau ceva de genul asta, ci o mare pace si o nevoie de a reveni acolo, ca sa ma rog tihnit. Am simtit ca sunt in fata unui prieten vechi, care e gata sa-mi dea o mangaiere si un ajutor. Chiar daca parintele Arsenie nu e canonizat inca, eu cred ca e sfant si evlavia populara confirma sfintenia sa. Am fotografia lui in camera mea si ma rog parintelui Arsenie. Daca i-am lua drept model pe sfinti, n-am mai avea atatea suparari, nu ne-am mai certa pe nimicurile vietii, am ierta mai usor si ne-am da seama ca nu avem nevoie de mari averi pentru a fi fericiti.

Asteptand Noaptea Sfanta

- Suntem in postul Craciunului. In "zgomotul si furia" care ne inconjoara, in instrainarea de Dumnezeu, mai simtiti spiritul sarbatorii, bucuria nasterii Domnului?

Maria cu doi din copiii ei: Ana si Nicolae (1996)

- Da, il simt ca si atunci cand eram copil. Pentru ca tin postul, pentru ca rugaciunea mea e mai buna decat in restul timpului, pentru ca ma duc la biserica in fiecare duminica si ma straduiesc ca de cel putin doua ori sa ma spovedesc si sa ma impartasesc. Si daca ai tinut post, toata traditia bucatariei romanesti capata o alta insemnatate, atunci cand vine sarbatoarea. (rade) Normal ca ti-e dor sa mananci o sarmaluta sau o felie de cozonac. Dar in afara de asta, ce ma face sa ma bucur enorm, sa-L simt pe Iisus in inima, sa-L cinstesc si sa-mi dea lacrimile de fericire este primirea colindatorilor. Facem bradul, punem cadouri sub el si asteptam. Sunt doua, trei grupuri de colindatori, studenti sau absolventi de la Teologie, care ne cunosc, vin aici si canta multe colinde adevarate. Ii primim in salon, cu toata familia adunata. E momentul de varf. Colindatorii ma fac sa traiesc o emotie extraordinara. Si dupa aceea mai canta si fetita mea. Anul acesta mi-am propus sa spun si eu un colind, al unui scriitor dintre cele doua razboaie mondiale, Dimitrie Cirezu. Un colind care se termina asa: "Leru-i leru-i Doamnele,/ Cum si-aduna toamnele/ De pe umeri poamele,/ Sa se-adune si la voi/ Cardurile mari de oi/ Si cirezile de boi,/ Ca Iisus, in noaptea asta,/ Creste-n suflete la noi."

• Claudiu Tarziu

http://www.formula-as.ro/2009/897/lumea-romaneasca-24/maria-ploae-daca-ar-intelege-toata-lumea-ce-forta-are-rugaciunea-11913

Intalniri cu ingerii pazitori

Cand cineva povesteste ca si-a visat sau s-a intalnit cu ingerul sau pazitor, starneste, cel mai adesea, un zambet de neincredere. Ingerii populeaza doar povestile pentru copii. Cu toate astea, exista mii de marturii tiparite, despre prezenta reala a mesagerilor ceresti pe pamant. La loc de frunte se afla vietile unor calugarite catolice supuse, adesea, unor veritabile inchizitii de catre contemporanii lor. Intre ele se afla Anne-Catherine Emmerich si Therese D'Avila, doua mistice devenite celebre pentru experientele lor angelice

ANNE-CATHERINE EMMERICH
(1774-1824)

Majoritatea informatiilor legate de viata si viziunile calugaritei germane i se datoreaza unui preot: Karl Schmoger, care i-a dedicat 10 ani din viata, pentru a-i scrie biografia, o lucrare de peste 1200 de pagini. Viata Annei Catherine este un salt in lumea supranaturala a ingerilor si a luminii. Aceasta fata sarmana, pe care doctorii prusaci - iar mai apoi cei francezi, dupa venirea lui Napoleon - au considerat-o nebuna, a avut niste viziuni absolut extraordinare.
Nascuta la Flamsche, in Westfalia, pe 9 septembrie 1774, Anne Catherine a avut primele viziuni la varsta

de 9 ani: mai intai pe cele ale ingerului ei pazitor, iar mai apoi pe cele ale lui Iisus si a Fecioarei Maria. Cu un inceput de viata atat de mistic, ea nu putea decat sa se retraga intr-o manastire, lucru pe care l-a si facut in 1802. In 1811, cand guvernul prusac a decis sa suprime institutiile religioase, Anne Catherine a ajuns pe strazi, fiind gazduita de catre un preot francez, parintele Lambert. Avea 38 de ani pe atunci. Peste un an, pe corpul ei au inceput sa apara stigmate. In fiecare vineri, ea retraia si mai ales vedea patimile lui Hristos, ca si cum s-ar fi aflat alaturi de El. La fel ca si stigmatizata franceza Marthe Robin, ea nu manca niciodata, hranindu-se exclusiv cu painea de la impartasanie. De atunci, cele mai nebunesti zvonuri pe seama ei au inceput sa se raspandeasca.
Viziunile ei seamana cu niste reportaje jurnalistice, un fel de cronici in direct ale trecutului. Cei care se apropiau de ea erau pur si simplu bulversati: Anne Catherine putea sa citeasca gandurile, levita in mod regulat si era transportata de catre ingerul ei pazitor la mii de kilometri distanta de satul unde se nascuse, Dulmen (in Westfalia), ceea ce ii permitea sa distribuie stiri, cu mult timp inainte ca ele sa poata ajunge in acel colt pierdut de lume. Confesorii ei au fost absolut siderati cand ea a avut o viziune in care Papa il incorona pe un barbat mic de inaltime, cu tenul palid. Peste patru zile, populatia afla ca Napoleon Bonaparte era ridicat la rang de imparat de catre suveranul pontif. Neputand sa intre in casa pe usa, sase husari care voiau sa o omoare au patruns inauntru printr-o fereastra. Dar cand au vazut lumina care ii scalda fata, soldatii au ramas inmarmuriti. Unii dintre ei au cazut in genunchi, cerandu-i iertare, in timp ce altii se uitau la ea halucinati, refuzand sa creada ceea ce vedeau. Apoi au plecat in liniste, fara sa se atinga de ea.

Chinuita de stigmate

Din cauza tuturor acestor minuni, Anne Catherine a fost acuzata de frauda si o prima ancheta a fost intreprinsa chiar de membrii clerului local. Constatand absenta oricarei inselatorii, preotii, in continuare prudenti, au scris un raport in care sugerau o ancheta civila independenta. Pe 7 august 1819, o comisie noua, compusa din prefect, dintr-un consilier al igienei statului, medicul Zumrink, din chirurgi, oameni de stiinta si martori civili, cu totii atei sau francmasoni, au brutalizat-o cu violenta pe Anne Catherine. Karl Schmoger povesteste: "Bolnava a fost data jos din patul ei cu brutalitate, cu ajutorul unei infirmiere necunoscute, si culcata pe o brancarda. Aceasta a fost luata de catre patru politisti comandati de catre un locotenent. Sute de vecini, asistand la acest spectacol, plangeau. Femeia a fost dusa intr-o casa necunoscuta, unde a fost tinuta in continuare pe brancarda, in mijlocul unei camere de unde putea fi privita din toate partile, asemenea unui animal ciudat". Comisia a examinat timp de mai multe zile corpul tinerei femei fara nici un fel de menajamente: mainile sale au fost bandajate si legate pentru a se verifica daca nu isi facea stigmatele de una singura. Au urmat interogatorii dure, si verificarea minutioasa a camerei, in cautarea unor produse sau substante cu care ar fi putut sa se raneasca de una singura. Dar degeaba. Examinatorii au hotarat atunci sa o duca in alta casa, sperand ca stigmatele vor disparea odata cu mutarea. Dar nimic nu s-a schimbat, iar rezultatele diferitelor examinari, dintre care unele foarte "intime", au pus comisia civila intr-o situatie delicata. Rapoartele, cinstite, totusi, au stabilit "absenta sigura a oricarei fraude", in timp ce opinia publica, incapabila sa explice stigmatele, o acuza de minciuni, negasind nici o alta proba pentru a o acuza. Doctorul german Bahrens a rezumat observatiile in modul urmator, observatii care nu il convinsesera niciodata ca era vorba despre stigmate, ci doar despre un "magnetism animal". "Crucea dubla de pe piept sangereaza in mod regulat, in fiecare miercuri, celelalte plagi vinerea, iar Stigmatul de pe frunte in fiecare zi a saptamanii. Crucea si rana de pe coaste apar pe o zona a pielii unde nu exista nici un fel de leziune, iar sangele iese din pori la fel ca si transpiratia. Din vinerea sfanta si pana la Paste, sangele curge din abundenta, iar stigmatele o fac sa sufere intens. Plagile bandajate de noi cu forta, timp de sapte zile si sapte nopti, nu se vindeca, nu se infecteaza si nu supureaza. Aproape in fiecare zi are momente de extaz in timpul carora ramane ore intregi rigida ca lemnul, cu ochii inchisi in mod ermetic, aparent fara viata.

Fata ei pastreaza in continuare aceeasi culoare si ea are o sensibilitate de neinteles fata de binecuvantarea unui preot sau in prezenta unor obiecte sfinte. Uneori, are o surprinzatoare cunoastere a viitorului, in ceea ce o priveste pe ea sau pe cei apropiati. Pare sa citeasca in inima oamenilor. Mai trebuie sa mentionez ca pacienta a fost observata in continuu timp de zece zile la rand, zi si noapte, de catre persoane de incredere, cu permisiunea autoritatilor ecleziastice. Toti acesti oameni au recunoscut in mod unanim ca plagile nu au fost atinse si ca pacienta nu a mancat nimic, band doar apa. In domeniul experientei medicale si fizice, fenomenele observate pe corpul Annei Catherine Emmerich au un caracter asa de exceptional, incat nici o lege cunoscuta a naturii nu ar putea sa ofere o explicatie plauzibila".
Pe scurt, nimeni nu a inteles aproape nimic din cazul acestei biete fete, cu exceptia faptului ca era vorba despre un "magnetism animal", care o facea sa sangereze in fiecare vineri. Dar stigmatele nu erau singurele ciudatenii ale calugaritei germane...
Anne Catherine vedea ingeri si vorbea, adesea, cu ei. Isi vedea in permanenta ingerul pazitor. In clipele acelea, "privirea ei era ca o raza de lumina". Spunea ca ingerul o cheama si ca il urma peste tot. "Uneori, imi petrec intreaga zi alaturi de el. Imi arata oameni pe care ii cunosc mai mult sau mai putin sau uneori deloc. Traversam mari cu viteza gandului. Pot sa vad departe, foarte departe. El m-a dus la regina Frantei (Maria Antoaneta) in temnita. Cand vine sa ma ia, de obicei vad o lumina mica, dar mai apoi, cand apare in fata mea, este ca o torta ce lumineaza in intuneric. Ingerul se afla de fiecare data in fata mea, uneori alaturi. Nu i-am vazut niciodata picioarele miscandu-se. Este foarte linistit, dar uneori isi insoteste scurtele sale raspunsuri cu un gest al mainii sau cu o inclinare a capului. Este asa de stralucitor si de transparent! Este grav, dar foarte bun. Parul lui este lung si flutura stralucind. Capul lui este mereu descoperit, iar mantia lunga si de o albeata orbitoare, la fel ca cea a unui preot. Vorbesc mult cu el, dar niciodata nu am putut sa il privesc in fata. Ma inclin inaintea lui. Imi da tot felul de semne. Nu ii pun niciodata prea multe intrebari. De fiecare data, raspunsurile sale sunt foarte scurte. (...) Odata m-am pierdut plimbandu-ma pe o campie din Flamske. Eram foarte speriata si am inceput sa plang, rugandu-ma la Dumnezeu. Dintr-o data, am vazut o lumina ca o flacara in fata mea. Ea a luat forma ingerului meu, imbracat cu mantia lui. Pamantul s-a intarit sub picioarele mele, norii de pe cer au disparut si am ajuns acasa repede, fara sa imi mai fie frig sau sa ma ud".
Anne Catherine a lasat in urma ei si o dramatica viziune a calvarului lui Iisus. "Nici o limba vorbita de om nu poate exprima teama ce umplea sufletul Mantuitorului, la vederea acelor cumplite ispasiri. Pentru ca vedea nu numai imensa intindere a suferintelor ce urma sa le indure ci si instrumentele de tortura, furia diabolica a celor care le inventasera, cruzimea calailor si frica tuturor victimelor, vinovate sau nu. Oroarea acestei viziuni a fost asa de mare, incat intregul sau corp s-a acoperit de sudoare: era ca si cum picaturi de sange curgeau pana jos, pe pamant.

Celebra statuie a lui Bernini

In timp ce fiul lui Dumnezeu era astfel cufundat in tristete, i-am vazut pe ingeri cuprinsi de compasiune. Mi s-a parut ca doreau din toate puterile lor sa Il linisteasca si ca se rugau pentru El in fata scaunului lui Dumnezeu (...) La sfarsitul patimilor, Iisus a cazut cu fata in jos, ca un muritor. Ingerii au disparut. Sudoarea de sange a curs si mai tare, am vazut cum Ii trecea prin haine. In grota era un intuneric profund. In clipa aceea am vazut un inger coborand langa El. Era mare, distinct si semana mai mult cu un om decat cei ce ii vazusem in viziunea precedenta. Era imbracat ca un preot, cu o roba lunga, ce flutura, si tinea in mana un mic potir. Cand l-a deschis, am vazut un corp de forma ovala, de marimea unui bob de grau, care raspandea o lumina rosiatica. Ingerul a intins o mana spre Iisus si El s-a ridicat . Apoi I-a pus in gura bobul acela stralucitor si a disparut".
Anne Catherine a murit la varsta de 50 de ani, in 1824. Ultimele sale cuvinte au fost: "Lasati-ma sa mor in ticalosie, alaturi de Iisus pe cruce". La sase saptamani de la inmormantare a fost exhumata, pentru a se verifica daca nu cumva cineva avusese ideea sa fure cateva moaste. Corpul ei ramasese intr-o stare perfecta, fara sa miroasa, fara sa se descompuna catusi de putin.
Cu toate acestea, spre deoosebire de Tereza de Avila si Ecaterina de Sienna, ea nu a fost inca canonizata, pentru ca viziunile ei au fost versificate de catre poetul german Clemens Brentano, banuit ca a adaugat propriile sale comentarii la viziunile ei. Cu toate acestea, memoria Annei Catherine va ramane intotdeauna vie in inima credinciosilor.

TEREZA DE AVILA
(1515-1582)

Cea mai cunoscuta si cea mai misterioasa dintre intalnirile traite de un om cu un inger este cea a Terezei de Avila. Ea a fost reformatoarea ordinului carmelitelor si prima femeie doctor a bisericii (nascuta pe 28 martie 1515 si decedata pe 4 octombrie 1582). Intamplarea a fost imortalizata de catre sculptura lui Gian Lorenzo Bernini (1598-1680) numita "Transverberarea sfintei Teresa", ce a fost descrisa si de catre carmelita: "Vedeam in apropierea mea, in partea stanga, un inger sub forma corporala. Nu era inalt, dar extraordinar de frumos.

Dupa fata sa asa de luminoasa, parea a fi unul dintre cei mai elevati printre aceia ce sunt impregnati cu dragostea divina. Eu ii numesc herubini, pentru ca niciodata ei nu imi spun numele lor. Dar sus in cer, eu pot vedea ca intre ingeri exista diferente pe care insa nu le pot exprima in cuvinte. Vedeam, asadar, acel inger minunat care tinea in mana un spin de aur in varful caruia se afla foc. Mi se parea ca mi-l baga in inima, pana in strafundurile ei. In clipa cand l-a scos afara, m-am simtit cuprinsa de dragostea lui Dumnezeu. Era atat de puternica, incat am inceput sa tip. Era un schimb de dragoste atat de intens intre Dumnezeu si sufletul meu, incat L-am rugat in bunatatea sa sa-i ierte pe cei care nu vor adauga credinta la cuvintele mele".
Dupa moarte, inima calugaritei a fost pastrata cu mare grija si este expusa in continuare la manastirea carmelitelor din Alba de Tormes. Aceasta inima, strapunsa de catre inger cu o sageata ce semnifica dragostea lui Dumnezeu pare sa traiasca in continuare. Ea creste, devine arzatoare si sparge vasul de cristal care o gazduieste. Dupa o examinare aprofundata, chirurgul Manuel Sanchez a facut o descriere detaliata: "O ruptura transversala se poate vedea in partea superioara si anterioara a inimii. Ea este lunga, ingusta si profunda, intrand in insusi substanta organului si in ventricule. Forma sa da de inteles ca a fost facuta cu un instrument lung si foarte ascutit. Doar in interiorul ei se pot vedea urmele actiunii focului sau a inceputului unei combustii. Acestea se vad cel mai bine pe partea de sus a plagii, ele parand a fi carbonizate". Inima a mai fost studiata de inca doi medici de la Universitatea din Salamanca care au observat acelasi lucru. In plus, ei nu isi pot explica cum a fost posibila pastrarea organului timp de trei sute de ani, fara ajutorul nici unui produs chimic sau al oricarui alt mijloc natural.
Si corpul Terezei de Avila a avut un destin la fel de extraordinar precum inima strapunsa de sageata unui inger. Iata o relatare din epoca: "A fost ingropata foarte solemn. Peste sicriul ei au fost puse insa atatea pietre, caramizi si pamant incat acesta s-a rupt. Dar din interiorul lui emana un parfum magnific". Pe 4 iulie 1583, la noua luni de la moartea ei, sicriul a fost deschis. Parintele Francesco de Ribera, care a asistat la deshumare, relateaza: "Capacul era rupt si pe jumatate putrezit. Corpul era acoperit de pietrele si de pamantul care intrasera inauntru, dar ramasese la fel de curat si de intreg, ca in clipa in care fusese ingropat. Era asa de frumoasa, incat eu si parintele Cristobal din San Alberto am iesit afara in clipa in care a fost dezbracata si acoperita cu un lintoliu".
Dar, din pacate, corpul calugaritei spaniole nu a ramas intreg pentru multa vreme, pentru ca diverse ordine si biserici, pur si simplu, i-au smuls membrele, care s-au pastrat in continuare intr-o stare perfecta, fara sa piarda acel parfum minunat, asemanator cu cel al trifoiului proaspat. In cartea sa intitulata "Viata Sfintei Tereza de Avila", Marcelle Auclair face inventarul adevaratului masacru suferit de corpul sfintei: "Piciorul drept si o parte din maxilarul superior sunt la Roma, mana stanga la Lisabona, mana dreapta, degetele si multe alte bucati raspandite in intreaga Spanie si crestinatate. Inima ei a ramas la Alba de Tormes". Oare ce nebunie barbara i-a cuprins pe toti acei oameni, de fapt elita preotilor epocii respective, pentru a-i face sa taie in bucati corpul Terezei? Sa fie vorba despre absoluta certitudine de a-l atinge pe Dumnezeu, prin intermediul unor moaste? Nu vom afla poate niciodata. Tot ce stim este ca inima ei strapunsa de sageata unui inger continua sa bata.

• Andrei Cheran

http://www.formula-as.ro/2009/897/miracole-28/intalniri-cu-ingerii-pazitori-11915

Peste o mie de turişti în Parâng

27 Decembrie 2009, ora 12:48

| | |

Mai mult de o mie de turişti se află în staţiunea montană Parâng, din Valea Jiului

Stratul de zăpadă măsura, la orele prânzului, aproape 15 centimetri şi ningea continuu de aproape opt ore.

În staţiune au ajuns astăzi primii turişti care au închiriat locuri la cabane pentru sfârşitul de an şi Revelion.

Accesul spre staţiunea Parâng se poate face cu telescaunul care pleacă din Petroşani, drumul fiind extrem de dificil pentru autoturismele obişnuite.

http://www.libertatea.ro/stire/peste-o-mie-de-turisti-in-parang-269961.html